NEGRI Costache (prenumele la naştere Constantin), se naşte la 14 mai 1812 la Iaşi - moare la 28 septembrie 1876, Târgu Ocna. 
Fiul lui Petrache Negre (sau Negrea), vistiernic, apoi agă, şi al Smarandei (n. Donici). 
Rămasă văduvă, în 1823, mama sa se va recăsători, în 1828, cu poetul Costache Conachi. Costache Negri şi-a început studiile în casă, cu dascăli particulari, şi le-a continuat la pensioanele franceze ale lui Mouton din laşi şi Repey din Odesa. 
În 1832 pleacă în străinătate, călătorind prin Austria, Germania, Franţa şi mai ales Italia, pentru care avea, în tinereţe, o adevărată predilecţie. Prieten cu Vasile Alecsandri, Ion Ghica si Nicolae Bălcescu, devine un fel de mentor al ceva mai tinerilor paşoptişti, contribuind, cu tactul şi frumoasele sale calităti intelectuale şi sufleteşti, la realizarea solidarităţii acestei generaţii.

A luat parte activă la pregătirea mişcării revoluţionare de la 1848, a susţinut materialiceşte, ipotecându-şi bunurile din ţară, eforturile politice si propagandistice ale emigraţiei şi s-a numărat printre cei mai statornici şi eficienţi luptători pentru Unirea Principatelor. Pârcălab de Galaţi si ministru al Lucrărilor Publice în timpul domniei lui Grigore Ghica, e şeful delegaţiei moldovene de pe lângă Conferinţa de la Viena (1855), deputat în divanul ad-hoc din 1857 şi în Adunarea electivă din 1858, având foarte multe şanse de a fi ales domnitor, cinste pe care însă o refuză. 
Agent al Moldovei, apoi şi al Tării Româneşti la Constantinopol, unde, între 1859 şi 1866, se străduieşte pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza şi a Unirii, apoi pentru rezolvarea dificilei chestiuni a secularizării averilor mânăstirilor închinate. După lovitura de stat din 11 febr. 1866, a părăsit definitiv viaţa politică. Autor ocazional, scriind mai mult la îndemnul amicilor, a colaborat la “Foaia ştiinţifică” şi literară (Propăşirea), unde debutează în 1844 cu un text în proză intitulat “Veneţia”, dar şi la “Romania literară”, “Steaua Dunării” s.a.; o serie de poezii i-au apărut postum în “Revista nouă”. Opera literară şi social-politică a fost adunată postum în citeva ediţii. Parta cea mai interesantă a moştenirii sale literare o alcătuiesc scrisorile, adresate fiicei, prietenilor sau având un caracter oficial, redactate într-o franceză minuită cu îndemânare sau, mai rar, într-o românească plină de pitoresc arhaic şi moldovenesc.
Cea mai reuşită „operă" a lui Costache Negri a fost, s-ar putea spune, viaţa sa, nu neapărat din punctul subiectiv de vedere, căci omul a suferit destule deziluzii şi şi-a impus renunţări esenţiale (nu a întemeiat niciodată o familie şi şi-a iubit fiica mai mult din depărtare), ci de pildă, într-adevăr impresionantă, de abnegaţie si dedicare totală unei cauze. Costache Negri a fost, înainte şi mai presus de toate, un om de caracter, iar „personajul", pe care nu l-a jucat, ci cu care s-a identificat întreaga viaţă, se conturează, în bună măsură, din filele corespondenţei sale, coroborate cu datele documentare şi cu mărturiile contemporanilor şi ale prietenilor. 
Epistolierul nu era, totuşi, un expansiv, ci mai ales un om practic, spunând deschis si concis ceea ce avea de spus, laudând cu moderaţie, sfătuind cu blândeţe, plângindu-se de greutăţi doar când acestea deveneau, cu adevarat insuportabile şi purtând tot timpul un zâmbet uşor de autoironie, dar şi de contemplator de la înălţime, chiar al evenimentelor în care era direct implicat. „Stilul" său, poate si datorită faptului că cea mai mare parte a corespondenţei e scrisă intr-o limbă străină, nu variază prea mult între scrisorile familiale sau amicale şi cele oficiale; de fapt, cu excepţia epistolelor adresate fiicei sale losefina, nici subiectele acestora nu se deosebesc în mod esenţial, Costache Negri neputând face abstracţie vreodată de problemele ţării si ale poporului, pentru al cărui progres a luptat toată viaţa. Fără a fi propriu-zis confesive (există, totuşi, un laitmotiv, care străbate în multe din ele încă din primii ani, acela al bătrâneţii şi scurgerii inexorabile a vremii), scrisorile ne comunică unele dintre faptele ce trădează trăsăturile de caracter fundamentale ale lui Costache Negri. Reiese din ele, de pildă, absenţa oricărui egoism, subordonarea firească a persoanei faţă de interesele obştei, cântărirea justă, fără falsă modestie, dar şi fără de fanfaronadă, a posibilităţilor şi meritelor proprii, şi o calmă, dar neclintită voinţă atât în opţiuni cât şi în refuzuri. Costache Negri a fost un democrat convins, partizan înca de la începutul deceniului al cincilea al dezrobirii ţiganilor, propunând împroprietărirea ţăranilor în 1857 şi dispus mai înainte să-şi împartă moşia, a luptat mai bine de un deceniu pentru a obţine restituirea către ţară a pamânturilor mânăstirilor închinate, a smuls, prin neostenita perseverenşă, recunoaşterea de către marile puteri a dublei alegeri a lui Al. I. Cuza şi a Unirii Principatelor. 

Diplomat de mare talent, în acelaşi timp suplu si demn, necedând în chestiunile esenţiale şi dotat cu o infinită răbdare, el a jucat un rol niciodată îndestul preţuit în punerea bazelor Romaniei modeme, dar a refuzat totdeauna cu fermitate funcţiile care l-ar fi adus în prim-plan: caimacămia Moldovei in 1857, domnia in 1858-59, preşedinţia Adunării elective in 1864 etc. Miscându-se cu îndemânare şi eficacitate în domeniul relaţiilor externe, el se simte cu totul neputincios în spaţiul, mai restrâns, dar mistunind de intrigi şi interese, al politicianismului românesc, pe care îl dispreţuieşte din tot sufletul şi-l evită cu tenacitate. Generos şi înţelegător cu oamenii (e caracteristică, de exemplu, largheţea cu care priveşte la un moment dat posibilitatea căsătoriei fiicei sale cu Bolintineanu), nu tranzacţioneaza niciodată cu principiile şi nu cedează în faţa niciunor argumente sau măguliri. În tinereţe a cedat, totusi, stăruinţelor prietenilor săi scriitori, încercându-şi si el pana în câteva bucăţi în versuri si proză, necesare pentru a umple coloanele unor publicaţii paşoptiste sau destinate unei rafinate petreceri a vremii (aşa cum sunt, după toate probabilităţile, fabulele sau poeziile scrise în colaborare cu Alecsandri). Poeziile sale, puţine la număr, amintesc de maniera Conachi (Ciuda de amor) sau, mai adesea, de cântecele populare (Cântic haiducesc, Hora haiducească, Doina etc.) şi dau expresie unor idei familiare întregii generaţii. Prozele, cele mai multe rămase neterminate, povestesc aventuri romantice (Venetia, Mânăstirea) sau încearcă critica moravurilor (Memoriile unii parechi de foarfici). 

Şi unele şi altele se confundă în media producţiei paşoptiste, neavând vreo personalitate deosebită, decât, poate, în privinţa limbii, care păstrează un iz arhaic şi moldovenesc foarte pronunţat, nu numai în vocabular şi fonetisme, ci şi în domeniul morfologic şi sintactic.