28 iunie 1940 – ziua neagra a României, inceputul ocupatiei sovietice, a comunizarii tarii, a genocidului comunist sau Holocaustului Rosu.

Read more: 28 iunie 1940 – ziua neagra a României

22 iunie 1941: Eliberarea Basarabiei

"OSTAŞI, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roţu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. [...]

Read more: 22 iunie 1941: Eliberarea Basarabiei

Zi de doliu si comemorare 16 mai 1812-16 mai 2012

Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia şi Bulgaria; Franţa va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea şi Candia; Austria, Croaţia şi o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă şi dată unui prinţ din casa de Austria sau unui alt prinţ străin, căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei”.

Read more: Zi de doliu si comemorare 16 mai 1812-16 mai 2012

27 MARTIE /9 APRILIE 1918- 27 MARTIE 2012 94 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMANIA

Organul reprezentativ al Basarabiei, Sfatul Ţării, a fost constituit la 21 noiembrie 1917 şi a activat până la 27 noiembrie 1918, când s-a autodizolvat. Pe parcursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni. Prima, pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării, s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, convocată prin Înalt Decret Regal, şi-a ţinut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. Activitatea Sfatului Ţării a fost extrem de rodnică, el întrunindu-se, în total, în 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare.

Primul preşedinte al Sfatului Ţării a fost Ion Inculeţ (21 noiembrie 1917 – 2 aprilie 1918), în acest post mai aflându-se, ulterior, Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) şi Pan Halippa (25-27 noiembrie 1918). Cele trei guverne ale Basarabiei formate în perioada activităţii Sfatului Ţării s-au confruntat cu probleme deosebit de complicate de ordin politic, social, economic şi spiritual. Primul guvern în frunte cu Pantelimon Erhan a fost constituit la 7/8 decembrie 1917 şi a activat până la 19 ianuarie 1918. Cel de-al doilea guvern condus de dr. Daniel Ciugureanu a fost creat la 19 ianuarie 1918 şi a activat până la 7 aprilie 1918, iar ultimul guvern basarabean şi-a desfăşurat activitatea între 9 aprilie şi 12 decembrie 1918, avându-l ca preşedinte pe dr. Petre Cazacu. La 27 martie 1918 – cu 86 de voturi pentru, 36 abţineri şi trei voturi împotrivă – Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia istorică de Unire a Basarabiei cu România.

Declaraţia de unire a Basarabiei cu România (propusă de Blocul Moldovenesc şi adoptată în şedinţa Sfatului Ţării de la 27 martie/9 aprilie 1918)

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România. Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţarii actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.

4) Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna.

Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ
Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan

Războiul Ruso-Turc din 1806-1812 şi Pacea de la Bucureşti 1812. Consecinţe asupra Principatului Moldovei.

Ajuns la Nistru, Imperiul Rus nu se opreşte şi la 22 noiembrie 1806 izbucneşte un nou război ruso-turc purtat în întregime pe teritoriul  ţărilor româneşti. Imperiul Rus, prin expansiunea sa, urmează politica expansionistă instaurată încă de ţarul Petru I croind drum spre Constantinopol (actualul Istambul) prin principatele române. Imperiul Rus, folosindu-se de slăbirea Imperiului

Otoman, asigurînduse de suportul Austriei şi Franţei intră în război cu Imperiul Otoman şi luptă pe teritoriul principatelor româneşti. La începutul anului 1807, ruşii iau sub control principatele româneşti şi instaurează administraţia militară în principate din 1808 în frunte cu Kuşnikov. În 1810 Kuşnicov este înlocuit cu Krasno-Milaşevici. Prozorovski conduce divizarea principatelor Valahia şi Moldova în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Ulterior Imperiul Rus dorea să facă schimb de teritorii cu Imperiul Austriac, Oltenia în schimbul la Bucovina dar Austria a refuzat. Otomanii refuzau să recunoască anexarea Principatelor Moldova şi Valahia la Imperiul Rus, atunci în frunte cu un nou general Kutuzov, Imperiul Rus dă lovitura decisivă la 7 aprilie 1811. La 2 octombrie 1811 ruşii obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia, după care imediat încep tratativele de pace cu turcii care se încep la Giurgiu şi se finalizează la Bucureşti. Ruşii cereau „ambele ţări româneşti” (Ţara Românească şi Moldova). Doar iminenţa atacului lui Napoleon a făcut ca pretenţiile ruseşti să se reducă treptat, de la ambele ţări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre rîurile Nistru şi Siret, pentru ca pînă la urmă pretenţiile să se limiteze la ţinuturile turceşti dintre rîurile Nistru şi Prut: ţinutul Hotin şi Bugeacul (Basarabia istorică). Iscusinţa negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele ţarului, a permis însă şi anexarea părţii răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ţinuturile dintre Dunăre şi Hotin, mulţumită complicităţii primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul în schimbul unui latifundiu şi al unui inel foarte preţios. (Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare din ordinul Porţii.)

Pe data de 16/28 mai 1812, în articolele IV şi V ale Tratatului de Pace de la Bucureşti se consfinţeşte sfîşierea în două a Moldovei şi răpirea de către Imperiul Rus a largii regiuni dintre Prut şi Nistru denumite de atunci în colo Basarabia (Basarabia Ţaristă). Tratatul încalcă practica internaţională şi normele de drept existente la moment, devreme ce Imperiul otoman ceda ţinuturi care nu-i aparţineau şi care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul avea un tratat garantînd frontierele de atunci. Pacea de la Bucureşti face ca Moldova să piardă pentru totdeauna mai mult de jumătate din teritoriul său.
Pacea de la Bucureşti 1812 (1812)

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Dar tot acest calvar trebuia să aibe şi un sfârşit. Chiar dacă, se bănuia, acest sfârşit va fi extrem de dureros. Prima problemă era însă survenirea acestui sfârşit şi abia apoi se va găsi timp pentru analizarea noutăţilor aduse de el.

Deja la 15 mai 1810, Turcia a propus încheierea păcii, cu condiţia ca Rusia să elibereze principatele de trupele sale, cerere refuzată de generalul rus Kamenski, care declară sus şi tare că hotarul Dunării era „unica condiţie sine qua non a păcii.” La rândul lor, ruşii şi-au prezentat condiţiile de pace: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii.”

Cum niciuna dintre cele două puteri nu renunţa la punctul său de vedere, începerea tratativelor de pace se făcea într-o atmosferă destul de pesimistă. Ele au debutat la 19 octombrie 1811, desfăşurându-se întâi la Giurgiu, apoi la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Negociatorii principali erau Italinski, Sabaniev şi Fonton din partea Rusiei, Selim, Hamid şi Galip din cea a Turciei. Multă vreme însă punctele de vedere au rămas ireconciliabile, astfel că până în martie 1812 participanţii la tratative s-au remarcat numai prin fastul ospeţelor şi petrecerilor reciproce pe spinarea poporului român.

Din noiembrie 1811, ambasadorul Franţei la Constantinopol, La Tour-Maubourg, îndemna pe turci să reziste până la viitoarea campanie franceză împotriva Rusiei. Dar turcii, ajutaţi şi de dărnicia în aur a negociatorilor ruşi, începeau să cedeze. În noiembrie 1811 ei acceptau deja ca teritoriul dintre Prut şi Nistru să fie încorporat Rusiei, cu excepţia zonei sudice care cuprindea Cetatea Albă, Ismail şi Chilia. Dar în martie 1812 era cedată şi Cetatea Albă, iar luna următoare şi celelalte două cetăţi.

Nu se poate explica altfel această imensă concesie decât prin coruperea delegaţilor turci. Cum se poate explica faptul că turcii, deşi ştiindu-se sprijiniţi de Franţa, cedează bucată după bucată la masa tratativelor după ce rezistaseră timp de şase ani? Căci iată ce scrisese ambasadorul american Adams de la Petersburg la 21 martie 1811: „Îndărătnicia Divanului turc de a negocia (cu Rusia) este pusă pe seama influenţei Franţei, al cărei însărcinat cu afaceri spune că i-a convins (pe turci) să nu consimtă la cedarea Moldovei şi Valahiei, care au fost deja declarate ca fiind încorporate Imperiului rus.” La 22 iunie 1811 el arăta că încă „este aşteptată o pace cu Turcia” şi că „spre a o obţine, circulă zvonul că Rusia şi-a propus să părăsească cele două provincii (româneşti) pe care le încorporase deja imperiului şi să se lase ca acestea să fie guvernate de principi independenţi faţă de ea şi de Poartă.” În sfârşit, la 13 iulie acelaşi an, Adams remarca chiar sensibila sporire a pretenţiilor turceşti: „Se spune că proporţional cu via dorinţă a Rusiei de a încheia pace, turcii îşi ridică pretenţiile până acolo, încât în loc să cedeze (ţările române), au ajuns chiar să reclame despăgubiri (băneşti) pentru ei înşişi. Cert este însă că, de dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic din ceea ce a acaparat.”

Bineînţeles că subita creştere a rezistenţei turceşti nu putea să nu fie în legătură cu noile ambiţii ale împăratului francez. Acesta pregătea deja o campanie-gigant antirusească şi în scopul sporirii gradului său de reuşită, îl sfătuia pe sultan să nu încheie sub niciun motiv pace cu colosul răsăritean. S-a vorbit mult în istoriografia română despre o scrisoare pe care Napoleon ar fi trimis-o sultanului cu recomandarea expresă de a nu încheia pace cu Rusia şi cu anunţarea viitoarei sale expediţii. Această scrisoare ar fi căzut în mâinile dragomanului Dumitrache Moruzi, care în loc să o predea sultanului ar fi dat-o fratelui său Panaiot şi care, la rândul său, ar fi vândut-o ruşilor cu un preţ exorbitant. Astăzi este însă aproape sigur că nu acesta a fost adevăratul motiv al cedării Porţii, pe de o parte, şi al substanţialei reduceri a pretenţiilor Rusiei, pe de alta, deşi cei doi fraţi aveau să fie decapitaţi după semnarea tratatului de pace. A fost numai un pretext al turcilor, pentru a justifica uşurinţa cu care au dispus de un teritoriu pe care erau datori să-l menţină neatins. Pe de altă parte, renunţarea ruşilor la revendicarea ambelor principate, după ce le ocupaseră ani în şir, se datora într-adevăr ameninţării franceze, dar ruşii aveau destule mijloace de a afla despre aceasta, fără a fi nevoiţi să cumpere scrisoarea lui Panaiot Moruzi!

Căci pe lângă Franţa, şi Austria şi Prusia, rivalele Rusiei în zonă, încurajau Poarta să nu cedeze şi făceau ele propuneri Rusiei. Astfel, la 30 aprilie 1811, ambasadorul austriac la Petersburg sugera ţarului „mulţumirea cu frontiera Prutului, în locul celei a Dunării, pentru a obţinea pacea.” Ţarul însă mai dorea expansiunea cel puţin până la Siret. În corespondenţa sa cu prinţul Adam Czartoryski, el „oferea” Austriei Ţara Românească şi fâşia din Moldova dintre Carpaţi şi Siret, Rusia urmând să primească Galiţia de la Austria şi să ocupe Moldova dintre Siret şi Nistru.

Turcii însă erau neînduplecaţi. Ultima cedare o fac în decembrie 1811, când marele vizir Ahmet-paşa îi spunea generalului-conte rus Langeron: „Nu sunteţi jenaţi, voi, care deţineţi un sfert de glob, de disputa pentru un petec de pământ (fâşia dintre Siret şi Prut) care nu vă este necesar?… Eu vă ofer Prutul, nimic în plus; Prutul sau războiul… Ismailul singur vă răsplăteşte războiul şi aveţi încă patru fortăreţe şi o superbă provincie.”

În cele din urmă, tergiversarea tratativelor şi iminenţa invaziei franceze îl făcură pe ţarul Alexandru I să dorească grăbirea instaurării păcii şi în acest scop l-a înlocuit pe generalul Kutuzov de la tratative cu amiralul Ciceagov. El dorea chiar să obţină o alianţă ruso-turcă împotriva lui Napoleon. De aceea Ciceagov socotea în acel moment inoportune achiziţiile teritoriale. Kasso arăta: „Şi Ciceagov, înainte de a pleca din Petersburg… pentru a merge la Bucureşti să trateze pacea cu turcii, a rugat pe împăratul Alexandru I să îi completeze instrucţia primită cu un punct: putinţa de a refuza anexarea Moldovei.”

Dar până la sosirea amiralului, Kutuzov, avertizat de Rumeanţev, a grăbit semnarea tratatului de pace. Se pare că el chiar a arătat turcilor nişte scrisori de la Napoleon care proiectau împărţirea teritoriilor turceşti. De aceea, ruşii se mulţumiră cu Basarabia, deşi considerau că e foarte puţin faţă de cât li se cuvenea.

Adevărul este că turcii ar fi fost fericiţi să încheie pacea şi cu sacrificii (româneşti) mai mari, dar teama i-a făcut pe ruşi să fie prudenţi în pretenţiile lor. Abia mai târziu au aflat ruşii ce au pierdut, după cum mărturisea acelaşi Ciceagov: „Am mai aflat că, dacă negociatorii ruşi ai păcii de la Bucureşti ar fi insistat asupra diverselor lor cereri, cei ai turcilor aveau ordinul să cedeze asupra tuturor punctelor. Astfel, s-ar fi putut obţine Siretul drept graniţă a Basarabiei.”

Abia la 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre.” În cele din urmă au cedat şi turcii, astfel că pacea ruso-turcă se încheie şi ea cu mult fast la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. Articolele IV şi V consfinţeau sfâşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii, şi răpirea de către Rusia a largei regiunii dintre Prut şi Nistru, denumită de atunci încolo Basarabia:

„Articolul IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii: Rusia şi Turcia.

Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii.”

Prin acest tratat, „fraudulos, poate unic în istoria omenirii”, era încălcat flagrant orice principiu al drepturilor naţionale ale poporului român, Rusia dovedind clar şi, din păcate, atât de dureros, care erau dintotdeauna ţelurile ei adevărate. De altfel, ruşii nici nu au avut curajul să dezvăluie locuitorilor interesaţi direct conţinutul tratatului. Încă din timpul tratativelor, la 7 februarie 1812, Adams comunica precum că „acesta (Rumeanţev) n-a spus nimic despre negocierile de pace cu Turcia.” Iar la 1 august, mult timp după încheierea lor, „tratatul în sine n-a fost încă dat publicităţii, dar se spune că graniţa este pe Prut.” Abia după norocoasa victorie asupra lui Napoleon, ruşii îşi vor trâmbiţa succesul, producând o consternare de nedescris în rândurile populaţiei româneşti.

Această tăcere vinovată se datora şi faptului că nu toţi liderii Imperiului rus erau de acord cu anexarea Basarabiei. S-a văzut mai sus atitudinea în acest sens a amiralului Ciceagov. Şi Italinski, fostul ambasador rus la Constantinopol, negociator al păcii de la Bucureşti, era contra anexării Principatului Moldovei şi, în caz că apelul nu îi era ascultat, cerea rechemarea sa de la tratative. Iar la 6 februarie 1811 principele Kurakin, ambasadorul rus la Paris, îi scria ţarului: „Cele două principate şi Serbia, ridicate ca state independente, sub tripla garanţie a Rusiei, Austriei şi Porţii, care s-ar mărgini a lua o redevenţă anuală fixă, mi se pare un aranjament ce s-ar putea împăca cu declaraţiile noastre anterioare în privinţa acestor provincii, şi ar fi desigur de natură a nu fi respins de guvernul otoman. Pacea care ar rezulta din aceasta şi o alianţă defensivă cu Austria şi Prusia n-ar fi oare, văzând proiectele ce împăratul Napoleon făureşte contra noastră, mult mai utile decât câştigarea Moldovei şi Valahiei?”

Până şi Kutuzov constata că anexarea ambelor principate la Rusia „se va lovi de piedici de netrecut din partea turcilor, care primeau de acolo tribut şi daruri.” În schimb, Moldova singură, fiind „mai depărtată”, era „mai puţin preţuită la Constantinopol.” Amiralul Mordvinov încerca să-l convingă pe ţarul Alexandru I că „buna stare a Imperiului rus… nu cerea anexarea Moldovei şi Valahiei.” Iar în iunie 1811 Kutuzov revenea asupra opiniei anterioare, atenţionându-l pe cancelarul Rumeanţev că teritoriul dintre Prut şi Nistru ar putea fi mai uşor „smuls din trupul principatului Moldovei.”

Numai ţarul Alexandru I credea că a făcut un mare bine Turciei cerându-i atât de puţin. „În caz de urgenţă, îi scria el în 1812 lui Kutuzov, puteţi face turcilor cele mai mari concesii şi să fixaţi Prutul ca frontieră, dar nu vă autorizez să faceţi această gravă concesiune decât cu condiţia semnării unui tratat de alianţă cu Poarta.” Şi oricum, pentru ţar aceste „concesii” nu puteau fi decât provizorii. La 6 iulie 1812 el arăta: „Chestiunea Constantinopolului poate fi amânată pentru timpul viitor; îndată ce treburile noastre împotriva lui Napoleon vor merge bine, îndată ne vom putea întoarce la propunerile noastre împotriva turcilor şi atunci vom proclama un imperiu slav sau grec.”

Dar, cum fiecare popor îşi are şi cozile de topor, aşa şi la 1812, grupul boierilor moldoveni rusofili găsea de cuviinţă să spună: „Făcându-se mai întâi în oraşul Eşii (Iaşi) cunoscută (pacea de la Bucureşti), s-au umplut de negrăită bucurie sufletele celor adevăraţi şi credincioşi patrioţi ai Moldaviei pentru această nouă încununare a slavei Rosiei pravoslavnice şi apărătoarei împărăţii, cu mărime hotarelor stăpânirii sale.” Cât adevăr conţineau aceste flecăreli, se va putea lesne desprinde răsfoind paginile următoare.

Deocamdată să urmărim cum „s-au umplut de negrăită bucurie sufletele celor adevăraţi şi credincioşi patrioţi ai Moldaviei” citind un fragment din cronica lui Manolache Drăghici: „Sosind ziua fatală a expirării convenţiei de tratat, ce trebuia fieştecare să trăiască unde era să rămână desăvârşit, ceasurile acele au fost de plângeri un timp de neuitat; pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi venind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna.”

Dar, în ciuda acestor realităţi sfâşietoare, românii din Basarabia au refuzat multă vreme să accepte soarta nemiloasă în care au fost aruncaţi. Acelaşi Manolache Drăghici relata sentimentele populaţiei în anii următori anexării: „Cu toate acestea, locuitorii moldoveni multă vreme au ţinut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând dintr-o zi într-alta înapoierea pământului luat de către ruşi şi întregimea hotarului ţării, precum au fost dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănia.”